La vida es sueño
Octavia Sandu, câștigătoarea de anul acesta a concursului de traducere a poeziei spaniole „Via Rumania” tocmai s-a întors din Spania unde s-a bucurat de premiul aferent locului I, și anume, o excursie în Barcelona.
Vă invităm să citiți mai jos gândurile sale:
Uneori visez mult, încâlcit, vise cu o acţiune complicată, cu detalii surprinzătoare şi imagini pe care nu-mi amintesc să le fi văzut vreodată. Visul curge cu un firesc ameţitor şi după reguli absurde care au tot sensul din lume de parcă însăşi arhitectul piramidelor egiptene l-ar fi proiectat. Numai că a doua zi nu mai pricep nimic. Pentru o clipă mi se pare că atârn ridicol între două lumi, încerc să mă adun şi mă cuprinde un sentiment straniu că am pierdut ceva irecuperabil. Uriaşii devin doar mori de vânt, armata – o biată turmă de oi. Mă culc Don Quijote şi mă trezesc Sancho.
Am visat că am fost la Barcelona. Străzile tocmai se năşteau, aşa că mi s-a părut normal să ne pierdem, să ne învârtim în sus şi-n jos pe Rambla printre sute de turişti pestriţi, târând bagajele după noi ca pe două animale obosite şi gălăgioase. După vreo oră de căutare, am dat de o altă Rambla care ne aştepta ironică la doar 5 minute de locul iniţial.
Barcelona se iscă în faţa ta la tot pasul. Uimitoare şi spectaculoasă, agitată şi răbdătoare, ea aşteaptă privirea care să o descopere pentru a te seduce iremediabil. Nici nu-ţi dai seama cum s-au petrecut lucrurile, dar ai privit în ochii Meduzei şi acum te cuprind gânduri perverse; dintr-o dată vrei să pierzi metroul, să întârzie autobuzul, să se strice vremea, să nu poată decola avionul. Mergi pe străzi, cu harta într-o mână şi carneţelul plin de noţite în alta, şi te apucă panica. Dumnezeule, ce să vezi prima dată? Ai vrea să cuprinzi totul dintr-o dată, să nu ratezi nimic şi apoi te gândeşti că tocmai din cauza asta, poţi să ratezi totul. Atunci începi să te bucuri de orice. De oamenii care fluieră pe stradă, de gustul unei beri la halbă, de portarul care-ţi dă bună dimineaţa, de muzica din metrou şi reclamele de pe stradă.
Aştept la coadă să intru în Parcul Güell. Primesc un pliant cu un spectacol de flamenco, ah, din totdeauna mi-am dorit să văd Palau de la Música Catalana, dintr-un palmier cântă o vietate, mă tot uit, dar nu văd nimic, un tip s-a aşezat pe jos şi citeşte o carte, oare ce o fi? mă foiesc pe lângă el, haha, e Zafón. Intrăm.
Hotărâm să mergem la Montjuïc să vedem spectacolul de lumini şi muzică al Fântânei Magice. Sunt entuziasmată ca un copil. Mă uit pe hartă şi decid că de la Plaza de Catalunya până la España nu e mult de mers pe jos. Verific în carneţel şi spun cu voce tare: spectacolul e din jumate în jumate de oră, între 9 şi 11 seara, ultimul începe la 10:30. Mergem vreo 15 minute încontinuu. Prietena mea e cam obosită. Şi eu sunt, dar nu spun nimic. O să avem tot timpul din lume să ne odihnim. Îmi dau seama că o să ajungem după 9, mă impacientez, grăbesc pasul. „Şi dacă nu ajungem chiar de la început?” – mă întrebă ea. „Ţie îţi place să vezi un film de la jumătate?” – îi întorc eu vorba şi merg mai departe, gândindu-mă că nu mă mişc de acolo până nu văd un spectacol complet. Se face 9 şi 15. Tot e bine, îl prindem pe cel de la 9:30. În sfârşit Plaza de España, turnurile veneţiene, Palatul Naţional. Urcăm scările. Pustiu. Pe scaunele din piatră – nimeni. Scot carneţelul şi citesc din nou ce am scris cu câteva zile în urmă. Dăm ocol fântânii şi găsim un panou mare şi verde. Mă uit unde scrie în spaniolă, prietena mea citeşte în engleză. Off, mă uitasem la programul de vară! Arunc ochii a tristeţe şi peste programul de iarnă (iarnă – vorba vine, că afară sunt 20 de grade), ultima reprezentaţie începe la 8:30. „Venim mâine, mă consolează ea. Mâine la 7.” „Bine, zic eu, hai să mergem să bem o bere.” Căutăm alt loc pe care mi l-am notat eu, L’Oveja negra, şi sper că de data asta o să am mai mult noroc. Am şi o hartă desenată de mine cu pixul şi care acum îmi pare cam ridicolă, dar tot nu-l găsim din prima. Chiar mă simt ca oaia neagră, aşa că e perfect. Întreb pe cineva, mă ghidează şi-l găsim. Bere, tapas, muzică, ne înveselim imediat. Facem planul pentru a doua zi. La ora 18:30 luam de data asta metroul spre Plaza de España. Vorbim de olimpiada din `92, ne întrebăm cum se pronunţă Montjuïc, i-ul nu face diftongul, e în silabă diferită, prima parte e clară, j-ul mă cam pune la încercare. Încerc să-mi amintesc dacă am auzit pe cineva pronunţându-l, îl spun în vreo 2 feluri, după care o las baltă. Suntem iar în Plaza de España şi urcăm scările metalice, eu – cu sufletul la gură. Ajungem. Nimic. Totul e la fel de pustiu ca ieri. Ce naiba? Mă duc supărată la panou. Citesc. Programul de iarnă - bifat, de la 19 la 21 – bifat. După care văd încă un rând în toate limbile: spectacolul e doar vineri şi sâmbătă. Cum de n-am văzut asta ieri?! Încep să fredonez versurile Adei Milea: „ţi-am spus că mereu cineva ne pândeşte, cineva mereu din urmă ne urmăreşte şi transformă-n rău tot ce fac eu bine….” Îmi vin în minte numai gânduri absurde. Poate că ce e scris pe panou se schimbă în funcţie de cinae citeşte, poate că trebuie să treci printr-o probă de răbdare şi rezistenţă ca să ţi se reveleze tot ce scrie, poate că a treia zi vom descoperim alt rând scris dedesubt, poate de asta e fântâna magică: cu cât o cauţi mai mult, cu atât mai greu o găseşti, cu cât te apropii mai tare, cu atât mai departe eşti. O iau razna. Trec doi băieţi pe lângă mine şi-i opresc. Îi întreb şi pe ei ce scrie, ca să mă asigur. Încep să râd. Prietena mea zice să mă uit pe youtube dacă vreau, ziua următoare plecăm oricum. O luăm la pas şi râdem în continuare. Oare ce bucată au ales pentru spectacol? Mă gândesc la Boleroul lui Ravel. Nu, sigur e altceva, mai jucăuş, mai vioi, cu schimbări ritmice mai bruşte. Să fie Shostakovich? Nu ştiu, nici nu vreau să aflu. Nu m-am uitat nici pe youtube. Am primit în schimb de la dragii mei prieteni o vedere cu Fântâna în diferite momente pe care mi-am lipit-o pe peretele de lângă pat.
Când mă întorc dintr-o călătorie e ca şi cum m-aş fi trezit din vis. Pentru o clipă rămân buimăcită, cu gândurile aiurea, pentru o clipă nu vreau să înţeleg nimic. Apoi accept că toate sunt la fel şi, în acelaşi timp, toate sunt diferite. Dar uneori visul se continuă într-un alt timp.
Pentru visul acesta împlinit mulţumesc organizaţiei Via Rumania. Şi dacă aş dezvolta sau aş pune un adjectiv după verb, mă tem că ar fi deja prea puţin.
Octavia Sandu
18.11.2013
 
 
|
Octavia Sandu, câștigătoarea de anul acesta a concursului de traducere a poeziei spaniole „Via Rumania” tocmai s-a întors din Spania unde s-a bucurat de premiul aferent locului I, și anume, o excursie în Barcelona.
Vă invităm să citiți mai jos gândurile sale:
Uneori visez mult, încâlcit, vise cu o acţiune complicată, cu detalii surprinzătoare şi imagini pe care nu-mi amintesc să le fi văzut vreodată. Visul curge cu un firesc ameţitor şi după reguli absurde care au tot sensul din lume de parcă însăşi arhitectul piramidelor egiptene l-ar fi proiectat. Numai că a doua zi nu mai pricep nimic. Pentru o clipă mi se pare că atârn ridicol între două lumi, încerc să mă adun şi mă cuprinde un sentiment straniu că am pierdut ceva irecuperabil. Uriaşii devin doar mori de vânt, armata – o biată turmă de oi. Mă culc Don Quijote şi mă trezesc Sancho.
Am visat că am fost la Barcelona. Străzile tocmai se năşteau, aşa că mi s-a părut normal să ne pierdem, să ne învârtim în sus şi-n jos pe Rambla printre sute de turişti pestriţi, târând bagajele după noi ca pe două animale obosite şi gălăgioase. După vreo oră de căutare, am dat de o altă Rambla care ne aştepta ironică la doar 5 minute de locul iniţial.
Barcelona se iscă în faţa ta la tot pasul. Uimitoare şi spectaculoasă, agitată şi răbdătoare, ea aşteaptă privirea care să o descopere pentru a te seduce iremediabil. Nici nu-ţi dai seama cum s-au petrecut lucrurile, dar ai privit în ochii Meduzei şi acum te cuprind gânduri perverse; dintr-o dată vrei să pierzi metroul, să întârzie autobuzul, să se strice vremea, să nu poată decola avionul. Mergi pe străzi, cu harta într-o mână şi carneţelul plin de noţite în alta, şi te apucă panica. Dumnezeule, ce să vezi prima dată? Ai vrea să cuprinzi totul dintr-o dată, să nu ratezi nimic şi apoi te gândeşti că tocmai din cauza asta, poţi să ratezi totul. Atunci începi să te bucuri de orice. De oamenii care fluieră pe stradă, de gustul unei beri la halbă, de portarul care-ţi dă bună dimineaţa, de muzica din metrou şi reclamele de pe stradă.
Aştept la coadă să intru în Parcul Güell. Primesc un pliant cu un spectacol de flamenco, ah, din totdeauna mi-am dorit să văd Palau de la Música Catalana, dintr-un palmier cântă o vietate, mă tot uit, dar nu văd nimic, un tip s-a aşezat pe jos şi citeşte o carte, oare ce o fi? mă foiesc pe lângă el, haha, e Zafón. Intrăm.
Hotărâm să mergem la Montjuïc să vedem spectacolul de lumini şi muzică al Fântânei Magice. Sunt entuziasmată ca un copil. Mă uit pe hartă şi decid că de la Plaza de Catalunya până la España nu e mult de mers pe jos. Verific în carneţel şi spun cu voce tare: spectacolul e din jumate în jumate de oră, între 9 şi 11 seara, ultimul începe la 10:30. Mergem vreo 15 minute încontinuu. Prietena mea e cam obosită. Şi eu sunt, dar nu spun nimic. O să avem tot timpul din lume să ne odihnim. Îmi dau seama că o să ajungem după 9, mă impacientez, grăbesc pasul. „Şi dacă nu ajungem chiar de la început?” – mă întrebă ea. „Ţie îţi place să vezi un film de la jumătate?” – îi întorc eu vorba şi merg mai departe, gândindu-mă că nu mă mişc de acolo până nu văd un spectacol complet. Se face 9 şi 15. Tot e bine, îl prindem pe cel de la 9:30. În sfârşit Plaza de España, turnurile veneţiene, Palatul Naţional. Urcăm scările. Pustiu. Pe scaunele din piatră – nimeni. Scot carneţelul şi citesc din nou ce am scris cu câteva zile în urmă. Dăm ocol fântânii şi găsim un panou mare şi verde. Mă uit unde scrie în spaniolă, prietena mea citeşte în engleză. Off, mă uitasem la programul de vară! Arunc ochii a tristeţe şi peste programul de iarnă (iarnă – vorba vine, că afară sunt 20 de grade), ultima reprezentaţie începe la 8:30. „Venim mâine, mă consolează ea. Mâine la 7.” „Bine, zic eu, hai să mergem să bem o bere.” Căutăm alt loc pe care mi l-am notat eu, L’Oveja negra, şi sper că de data asta o să am mai mult noroc. Am şi o hartă desenată de mine cu pixul şi care acum îmi pare cam ridicolă, dar tot nu-l găsim din prima. Chiar mă simt ca oaia neagră, aşa că e perfect. Întreb pe cineva, mă ghidează şi-l găsim. Bere, tapas, muzică, ne înveselim imediat. Facem planul pentru a doua zi. La ora 18:30 luam de data asta metroul spre Plaza de España. Vorbim de olimpiada din `92, ne întrebăm cum se pronunţă Montjuïc, i-ul nu face diftongul, e în silabă diferită, prima parte e clară, j-ul mă cam pune la încercare. Încerc să-mi amintesc dacă am auzit pe cineva pronunţându-l, îl spun în vreo 2 feluri, după care o las baltă. Suntem iar în Plaza de España şi urcăm scările metalice, eu – cu sufletul la gură. Ajungem. Nimic. Totul e la fel de pustiu ca ieri. Ce naiba? Mă duc supărată la panou. Citesc. Programul de iarnă - bifat, de la 19 la 21 – bifat. După care văd încă un rând în toate limbile: spectacolul e doar vineri şi sâmbătă. Cum de n-am văzut asta ieri?! Încep să fredonez versurile Adei Milea: „ţi-am spus că mereu cineva ne pândeşte, cineva mereu din urmă ne urmăreşte şi transformă-n rău tot ce fac eu bine….” Îmi vin în minte numai gânduri absurde. Poate că ce e scris pe panou se schimbă în funcţie de cinae citeşte, poate că trebuie să treci printr-o probă de răbdare şi rezistenţă ca să ţi se reveleze tot ce scrie, poate că a treia zi vom descoperim alt rând scris dedesubt, poate de asta e fântâna magică: cu cât o cauţi mai mult, cu atât mai greu o găseşti, cu cât te apropii mai tare, cu atât mai departe eşti. O iau razna. Trec doi băieţi pe lângă mine şi-i opresc. Îi întreb şi pe ei ce scrie, ca să mă asigur. Încep să râd. Prietena mea zice să mă uit pe youtube dacă vreau, ziua următoare plecăm oricum. O luăm la pas şi râdem în continuare. Oare ce bucată au ales pentru spectacol? Mă gândesc la Boleroul lui Ravel. Nu, sigur e altceva, mai jucăuş, mai vioi, cu schimbări ritmice mai bruşte. Să fie Shostakovich? Nu ştiu, nici nu vreau să aflu. Nu m-am uitat nici pe youtube. Am primit în schimb de la dragii mei prieteni o vedere cu Fântâna în diferite momente pe care mi-am lipit-o pe peretele de lângă pat.
Când mă întorc dintr-o călătorie e ca şi cum m-aş fi trezit din vis. Pentru o clipă rămân buimăcită, cu gândurile aiurea, pentru o clipă nu vreau să înţeleg nimic. Apoi accept că toate sunt la fel şi, în acelaşi timp, toate sunt diferite. Dar uneori visul se continuă într-un alt timp.
Pentru visul acesta împlinit mulţumesc organizaţiei Via Rumania. Şi dacă aş dezvolta sau aş pune un adjectiv după verb, mă tem că ar fi deja prea puţin.
Octavia Sandu
18.11.2013
|
